O barcă îngustă lunecă lin tăind apele în care se oglindeşte un fabulos apus de soare. Bătrânul pescar cu ochi înguşti şi pălărie conică tronează calm şi misterios ca o zeitate păgână a fluviului. Este încadrat de câteva păsări mari şi negricioase care par singurul ornament mobil al bărcii ticsite cu peşti şi o viaţă de amintiri petrecută între vâslele sale. Este printre puţinii cunoscători ai unei arte străvechi în care oamenii au învăţat să-şi apropie şi să-şi transforme în prieteni şi parteneri de pescuit unele dintre cele mai dificile şi încăpăţânate păsări, anume cormoranii.

În mod tradiţional, termenul de „zombi” desemna un cadavru întors din morţi prin mijloace supranaturale, care urma automat şi întocmai ordinele unui stăpân. Astăzi, „zombiul modern” întâlnit în cultura pop nu mai are multe în comun cu „strămoşul său”, fiind de multe ori liber şi neascultând de o forţă superioară, acţionând ca un canibal sau chiar şi ca un romantic. Cu toate acestea, în lume, există o serie de animale care şi-au câştigat reputaţia de „zombi” tocmai pentru că par să realizeze o serie de acţiuni pe care le-ar face o astfel de creatură.

Cel mai insidios zombi din lumea animală ar putea fi parazitul numit Toxoplasma gondii. Acesta se poate reproduce doar în intestinele pisicii şi este eliberat prin fecalele animalului. Ciudat este că, odată eliberat, parazitul se va întoarce la gazda sa. Iată cum: când un şoarece sau şobolan ajung lângă fecalele pisicii, acesta va fi infectat cu parazitul. Apoi, Toxoplasma migrează în creierul animalului şi îi schimbă acestuia comportamentul determinându-l să nu se mai teamă de pisică. Astfel el devine o pradă mai uşoară pentru felina care nu va ezita să îl mănânce şi astfel parazitul se va întoarce la gazdă. 

Partea proastă este că parazitul poate infecta şi alte animale, precum oile, sau bovinele care ingerează fecalele pisicilor. La oameni, parazitul poate ajunge în timp ce este curăţată litiera sau atunci când ei consumă carnea crudă sau puţin fiartă a animalelor infectate. Odată ajuns în om, parazitul poate afecta sistemul nervos.  Mai mult, unele studii au asociat parazitul chiar şi cu schizofrenia, depresia, comportamentul suicidar şi performanţe slabe la şcoală. Se presupune că 30% din populaţia mondială a lumii este deja infectată cu Toxoplasma, însă ultimele studii arată că parazitul este mult mai răspândit decât se credea iniţial. 

A fost, fără doar şi poate, cea mai faimoasă navă de cercetări oceanice din secolul trecut. A scris istorie în mai multe domenii de de cercetare şi ştiinţe precum biologia marină, istoria, arheologia, geologia, ecologia şi multe altele. A purtat numele unei nimfe mitologice, pentru a-şi purta din nou la propriu, legendarul căpitan spre aventura cunoaşterii umane împletită cu mesajul responsabil al salvării naturii. A fost aproape de distrugere şi uitare, dar a renăscut asemenea unei albe şi stranii Păsări Pheonix rânduite să zboare la rasul valurilor. Este nava Calypso!

Întreaga operaţiune a durat 17 zile. Un an mai târziu de la acest grav accident, sufletul lui Calypso, marele explorator J.Y. Cousteau părăsea şi el această lume.

 

Expediţiile de cercetări ale familiei Cousteau au continuat totuşi cu ajutorul navei Alcyone, lansată la apă în anul 1985 şi botezată de J.Y. Cousteau „sora mai mică a lui Calypso”. La data producerii nefericitului accident, Calypso nu aparţinea echipajului Cousteau, ci era deţinută de Loel Guiness, nepotul milionarului irlandez care-i închiriase nava marelui exlporator francez. După o serie de reparaţii de bază, nava a fost remorcată şi transportată în Franţa, la Marsilia.

 

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au privit animalele ca pe nişte surse de profit. Exploatate în fel şi chip, vânate, domesticite sau vândute, animalele, fie ele domestice sau sălbatice, au avut un rol important în viaţa noastră. Un rol mai aparte au la ora actuală hienele şi babuinii din Africa. Redutabilele animale sunt folosite drept mijloace de distracţie şi chiar argumente forte ale recuperatorilor şi interlopilor locali. Grupurile de indivizi care hoinăresc cu hiene feroce în lanţ şi babuini pe scutere atrag privirile oricui ajunge pe acele meleaguri. Cât despre drepturile animalelor sălbatice, orice discuţie se 

naşte deja moartă. În Nigeria oamenii au alte griji şi preocupări...

Comportamentul său nu a făcut decât să-i înspăimânte pe oameni de-a lungul timpului. Dacă pe timpul zilei, hienele sunt timide în prezenţa oamenilor, evitând să să apropie de ei la o distanţă mai mică de circa 30 metri, noaptea este cu totul şi cu totul altă poveste. Hienele prind curaj şi intră în sate în căutare de hrană, vizate fiind în primul rând animalele domestice.

 

Nici oamenii nu sunt cruţaţi. Deşi incidentele în care hienele răpesc şi devorează oameni sunt considerate a fi rare, experţii consideră că astfel de cazuri sunt în realitate mult mai dese decât de crede, dar multe nu ajung la urechea autorităţilor deoarece se petrec în zone izolate şi sărace. Au existat şi cazuri de aşa numiţi „mâncători de oameni” printre hiene, cum este cazul perechii de hiene pătate specializate în vânătoarea oamenilor din Malawi, în anul 1962.

Înainte să meargă în sălbăticie să captureze puii de hienă, oamenii beau o poţiune din ierburi şi îşi toarnă pe trupuri cantitatea rămasă. Cu ajutorul câinilor de vânătoare se aventurează în savanele şi peşterile din nordul Nigeriei. Când câinii dibuiesc o vizuină, oamenii gonesc hienele adulte şi intră în vizuină. Puii capturaţi sunt duşi apoi în sate, unde au parte de un dresaj specific care durează aproximativ două luni.

 

„După ce scoatem puiul de hienă din vizuină, acesta se zbate, urlă şi muşcă deoarece nu este obişnuit cu oamenii. Atunci îi îndesăm pe gât un leac tradiţional a cărei reţetă este secretă. După ce a înghiţit leacul, puiul se linişteşte şi ne va fi supus pentru toată viaţa”, declară Abdullahi Ahmadu, un proprietar de hiene din satul Malumfashi, statul Katsina din Nigeria. Abdullahi se ocupă de capturarea şi dresarea hienelor încă de la vârsta de 15 ani, când a preluat „afacerea” tatălui său.

 

Astăzi, împreună cu fratele său mai mic Yahaya şi alţi membri ai tribului, dresorul călătoreşte prin toată Nigeria acompaniat de trei hiene, patru babuini şi doi pitoni de stâncă. 

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au privit animalele ca pe nişte surse de profit. Exploatate în fel şi chip, vânate, domesticite sau vândute, animalele, fie ele domestice sau sălbatice, au avut un rol important în viaţa noastră. Un rol mai aparte au la ora actuală hienele şi babuinii din Africa. Redutabilele animale sunt folosite drept mijloace de distracţie şi chiar argumente forte ale recuperatorilor şi interlopilor locali. Grupurile de indivizi care hoinăresc cu hiene feroce în lanţ şi babuini pe scutere atrag privirile oricui ajunge pe acele meleaguri. Cât despre drepturile animalelor sălbatice, orice discuţie se naşte deja moartă. În Nigeria oamenii au alte griji şi preocupări...

Privighetoarea este o pasăre uitată cumva în zilele noastre, dar preţuită de-a lungul timpului pentru glasul său melodios. Îmbrăcată într-un penaj modest, această mică zburătoare a fost dintotdeauna privită drept pasărea simbol a romantismului. Pentru vocea sa frumoasă, trilurile spontane şi creative, privighetoarea a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru numeroşi poeţi şi muzicieni. Astăzi, pasărea care era ţinută odinioară în colivii de aur de către regi şi împăraţi, a ajuns să-şi vadă ameninţată existenţa de cruzimea şi lăcomia omului.

Cine cântă noaptea la fereastra ta?

Ei bine, norocoşii care trăiesc în mijlocul naturii, precum şi cei care se bucură de prezenţa unui parc sau a unui petic verde lângă bloc, se mai pot bucura în nopţile de primăvară-vară de minunatele triluri ale privighetorilor. Pasărea responsabilă de momentele de neuitat oferite gratis, este aşa numit-a privighetoare comună (Luscinia megarhynchos) cum au denumit-o şi oamenii de ştiinţă.

 

Considerată de primii ornitologi drept o rudă apropiată a sturzilor, privighetoarea a fost inclusă recent în familia Muscicapidae în urma unor cercetări care au vizat bagajul ADN al micii păsări.

 

Este o pasăre mică, mai mică chiar decât o vrabie. Atinge o lungime de 15-16 centimetri şi are un colorit modest, de un maron-crem şters pe tot trupul, cu excepţia cozii care are o uşoară nuanţă roşiatică. Privighetoarea este prin definiţie o pasăre migratoare de vară care cuibăreşte în zonele cu păduri şi tufişuri din aproape toată Europa cu excepţia nordului extrem, precum şi în sud-vestul Asiei.

Toamna, pasărea cu cântec minunat migrează spre sudul Africii de unde se întoarce primăvara în locurile ei de cuibărit.

 

Pe baza studierii unor populaţii de privighetori din Germania, ornitologii au stabilit în linii mari tipul de habitat preferat de aceste păsări cântătoare pe perioada când cuibăresc în Europa. Prin urmare teritoriul lor este situat la altitudini de maxim 400 metri, volum de precipitaţii anuale mai mic de 750 mm, temperatura medie de peste 14 grade în timpul perioadei de cuibăriri, şi peste 20 zile pe an în care temperatura să depăşească 25 grade Celsius.

 

Vastele stepe aride ale Asiei şi Africii sunt încă străbătute de silueta atletică a unui animal superb şi deopotrivă spectaculos. Paşii săi elastici poartă un felin redutabil, care chiar dacă nu atinge talia leului, leopardului sau ghepardului, este un prădător cu nimic mai prejos decât rudele sale mai impozante. Probabil cel mai frumos şi mai elegant felin de categorie mică, linxul caracal, căci despre el este vorba, rămâne un animal asupra căruia merită să zăboveşti cu privirea.

Cu toate acestea, caracalul este un adversar extrem de dificil şi un supravieţuitor admirabil, după cum declară şi păstorii nomazi din Sahel, care susţin că este foarte dificil să vânezi un caraca deoarece nu vin la momeli, şi trebuie hăituiţi cu câini până se urcă în copaci de unde pot fi împuşcaţi. Oricum, genul acesta de vânătoare este foarte dificilă şi solicitantă atât pentru oameni cât şi pentru câini, fapt care nu poate fi decât îmbucurăto

Pentru că au o frumuseţe caracteristică numai lor. Pentru că sunt blânzi. Pentru că sunt cu mult mai inteligenţi decât ni se par. Pentru că mânjii de măgar au o gingăşie şi drăgălăşenie irezistibilă. Pentru că abuzurile oamenilor la adresa lor ne provoacă în egală măsură indignare şi compasiune. Pentru că epitetul peiorativ „măgarule” este unul fals, care nu are nimic de aface cu acest modest văr al cailor şi zebrelor. Pentru că banalul, la prima vedere măgar, a avut o imagine nebănuit de complexă şi interesantă în simbolistică, religii şi folclor. Şi pentru multe alte aspecte pe care le veţi descoperi în acest articol!

Simpaticul animal a fost perceput şi de români strict prin prisma pe care aceştia interpretau comportamentul său. De câte ori nu am auzit: -Măgarule!, -Nu fi măgar,-Ce măgărie!, şi lista ar putea continua.

În folclorul românesc vechi, figura măgarului este lipsită însă de conotaţii strict benefice sau malefice, deşi întâlnim şi aici imaginea unui animal christic.

 

„Măgarul are trei cruci pe spate pentru că a purtat în spinare pe Cel care a purtat crucea pentru noi”, după cum notează etnologul Tache Papahagi în lucrarea sa, Mic dicţionar folcloric.

Artur Gorovei, în al său volum, Credinţi şi superstiţii ne spune că:

„Dracul nu poate să facă niciun rău cuiva, deşi s-ar afla într-un loc primejdios, dacă are un măgar lângă dânsul”. Până astăzi, strigătului şi comportamentului măgarului i se acordă puteri oraculare, mai ales în meteorologia populară.

„Eu ştiu că l-am văzut aievea, între stele şi mine. Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea – ca o mustrare grea. Eu ştiu că s-ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate”, scria nostalgic C. Rosseti Bălănescu în editorialul Taurul negru, publicat în anul 1937 în prestigioasa revistă de vânătoare şi chinologie „Carpaţii”. Dincolo de cugetarea dureroasă a scriitorului, bourul rămâne un animal de legendă despre care nu ştim multe lucruri. Demult dispărut, confundat mai mereu cu ruda sa, zimbrul, bourul nu este doar strămoşul direct al tuturor vitelor domestice, ci şi animalul simbol care a înobilat blazonul Moldovei timp de sute de ani. Acum este doar una dintre speciile de animale distruse până la extincţia totală de lăcomia şi inconştienţa oamenilor.

Pe vremea când existau, se pare că bourii erau într-atât de periculoşi pentru aomeni, încât regăsim aşa-numitul „periculos taur negru” în mitologiile şi legendele tuturor popoarelor.

 

La noi, bourii au lăsat mărturii bogate şi variante în toponimii, mitologie, legende, heraldică, onomastica locală, medicina veche, botanică, ba chiar şi în ornitologie, unde o specie de stârc a fost numită buhai de baltă (Botaurus stellaris) pe baza glasului său aspru şi înfundat asemănător mugetului de buhai, denumire ancestrală românească pentru taurii de bour.

 

Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite numeroasele resturi osteologice care provin din mai multe epoci geologice, fapt care demonstrează abundenţa populaţiilor de bouri pe aceste meleaguri, din Epoca Pietrei până în Evul Mediu. Din nefericire, bourii au fost consideraţi şi de către strămoşii noştri drept vânat deosebit, rezervat capetelor încoronate sau, după cum am văzut, tinerilor luptători care doreau să-şi confirme curajul.

 

Nu este exclus nici ca bourul să fi dispărut şi din cauza dispariţiei treptate a păduruilor şi a zonelor sălbatice. Celebrele câmpii din vechime, acoperite cu lacuri şi mlaştini cu stufărişuri imense, cu zăvoaie şi stejărişuri, cu păşuni inundabile au fost teritorii imense inaccesibile pe atunci comunităţilor mici de oameni, formau fără îndoială un habitat perfect pentru turmele de bouri.