Decenii de-a rândul, ne-am temut pentru ele: specii emblematice ale faunei Europei ameninţau să dispară de pe continent - în multe ţări, chiar au dispărut. Animale care, cândva, împânziseră natura europeană piereau sub asaltul vînătorii excesive, al distrugeri habitatelor, al poluării… Sub teroarea perspectivei de a vedea, într-o bună zi, Europa lipsită de toate aceste animale care însufleţeau cândva pădurile, apele, câmpiile şui munţii continentului nostrui, au fost luate măsuri dure pentru a le ocroti. Şi iată, după o jumătate de secol de eforturi, se arată roadele: zeci de specii ameninţate se întorc de pe marginea prăpastiei.
Elanul (Alces alces) cunoaşte azi o perioadă de extindere a arealului, după ce, în secolele XIX şi XX, suferise un declin accentuat. Gospodărirea cu cap a pădurilor şi introducerea unor reguli stricte privind vânătoarea par să fi fost factorii-cheie care au contribuit la revenirea acestei specii, deşi scăderea numărului de prădători precum urşii şi lupii ar fi jucat şi ea un rol. Numărul exemplarelor din Europa este estimat azi la cca. 720.000, grosul populaţiilor aflându-se în ţări nordice ale continentului. Raportul menţionează apariţii sporadice ale acestui animal şi în România, probabil exemplare ce provin din populaţiile mai mici şi izolate ce trăiesc mai la sud, în Europa Centrală.
Alături de elan, cel mai are erbivor din familia cervidelor, şi alte specii din această familie, precumcerbul (Cervus elaphus) şi căpriorul (Capreols capreolus), şi-au exins arealul şi mărit densitatea, deşi în secolele trecute suferiseră extincţii în anumite regiuni. Azi, lucrurile stau mult mai bine, deşi căpriorii se confruntă cu ameninţări specifice; de pildă, sunt uneori victime ale ciocnirilor cu maşini şi pot suferi şi de pe urma competiţiei pentru resurse cu cerbii, animale mai mari, mai viguroase şi care, în urma unor programe de ocrotire riguroase, şi-au făcut reapariţia, spectaculos, în multe regiuni europene din care dispăruseră cu secole în urmă.
Începând de la mijlocul secolului XX, mistreţul (Sus scrofa) a făcut o "carieră" de mare succes, ajungând azi o specie europeană foarte răspândită (până la a deveni chiar păgubitoare pentru oameni, în unele cazuri). Rezistent şi adaptabil, prolific, capabil să prospere nutrindu-se cu o varietate mare de alimente, mistreţul, după părerea autorilor raportului, nu se confruntă azi cu ameniţări majore şi este de aşteptat ca populaţiile să crească în viitor. Preocuparea majoră va fi, în acest caz, cum să prevenim şi să rezolvăm problemele care vor apărea ca urmare a abundenţei de exemplare de mistreţi.
Un parcurs interesant a avut şacalul (Canis aureus), o specie foarte răspândită în lume (mare parte a Asiei, a a Africii, extinzându-se până în Europa). Pe continentul nostru, distribuţia lui este fragmentară, în populaţii izolate, cea mai mare concentraţie întâlnindu-se în Peninsula Balcanică, multă vreme limita nordică a arealului acestei specii. Dar încălzirea climei îl favorizează pe şacal, care s-a extins în Europa, ajutat şi de alţi factori, precum interzicerea împuşcării, a prinderii lui cu laţuri şi a folosirii momelilor otrăvite. Măsurile de protecţie introduse în anii 1960 şi 1970 au dus la expansiunea populaţiilor acestei specii în Balcani ( în România, se estima că ar exista 2045 de exemplare în 2008), dar nu numai. Şacalul, cândva o specie sudică de mamifer, ocupă victorios continentul: exemplare mai aventuroase au fost semnale şi în Germania
0 comentarii: