Pe vremea când existau, se pare că bourii erau într-atât de periculoşi pentru aomeni, încât regăsim aşa-numitul „periculos taur negru” în mitologiile şi legendele tuturor popoarelor.
La noi, bourii au lăsat mărturii bogate şi variante în toponimii, mitologie, legende, heraldică, onomastica locală, medicina veche, botanică, ba chiar şi în ornitologie, unde o specie de stârc a fost numită buhai de baltă (Botaurus stellaris) pe baza glasului său aspru şi înfundat asemănător mugetului de buhai, denumire ancestrală românească pentru taurii de bour.
Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite numeroasele resturi osteologice care provin din mai multe epoci geologice, fapt care demonstrează abundenţa populaţiilor de bouri pe aceste meleaguri, din Epoca Pietrei până în Evul Mediu. Din nefericire, bourii au fost consideraţi şi de către strămoşii noştri drept vânat deosebit, rezervat capetelor încoronate sau, după cum am văzut, tinerilor luptători care doreau să-şi confirme curajul.
Nu este exclus nici ca bourul să fi dispărut şi din cauza dispariţiei treptate a păduruilor şi a zonelor sălbatice. Celebrele câmpii din vechime, acoperite cu lacuri şi mlaştini cu stufărişuri imense, cu zăvoaie şi stejărişuri, cu păşuni inundabile au fost teritorii imense inaccesibile pe atunci comunităţilor mici de oameni, formau fără îndoială un habitat perfect pentru turmele de bouri.
0 comentarii: