Puţini sunt cei care au văzut de aproape o nevăstuică. Şi mulţi dintre cei care au avut acest noroc, nu şi-au dat seama pe moment ce fel de vietate au zărit mişcându-se fulgerător. Pare cumva un şobolan cu trup şi reflexe de şarpe şi canini fioroşi de carnivor însetat de sânge. După cum spuneam, doar pare. Nevăstuicile sunt fără doar şi poate animale fascinante şi interesante pe care le îndrăgeşti imediat ce ai ajuns să le cunoşti cu adevărat, sau să le admiri în mediul lor natural. Nu doar că sunt cele mai mici mamifere carnivore din ţara noastră, dar comportamentul obiceiurile lor au dus la dezvoltarea unui folclor tipic cu rezonanţe neaşteptate în mitologia românească veche. Nu o credeţi pe cuvânt? În cazul acesta nevăstuica a hotărât să vă dezvăluie o mică parte din tainele ei!
Blăniţa de nevăstuică a fost aşadar considerată remediu universal pentru vindecarea de orice muşcătură atât la om, cât şi la animalele sale domestice. Capacitatea vindecătoare a nevăstuicii se explică şi prin complexitatea şi ambivalenţa naturii sale chtoniene, căci pielea sau diferite fragmente corporale ale vietăţile chtoniene au capacităţi de regenerare.
Este fără îndoială o observaţie bazată pe un adevăr. Muşcătura nevăstuicii, la fel ca în cazul oricărui carnivor sălbatic este periculoasă, locul respectiv se umflă şi se infectează.
Dentiţia nevăstuicii prezintă resturi din carnea animalelor consumate, resturi alterale şi infestate de bacterii şi alte microorganisme care odată ajunse în sânge provoacă infecţii.
Atât în poveştile românilor, cât şi în mitologia popoarelor slave şi balcanice, nevăstuica are atributele unei divinităţi a casei şi gospodăriei, însă o divinitate foarte răzbunătoare şi capricioasă. Slavii credeau că în nevăstuică se încarnează sufletul stăpânei casei.
Precum orice spiriduş, nevăstuica are şi atribute de paznic al vitelor, va patrona căsătoriile şi treburile casnice ale femeilor. Deşi în general în folclorul românesc nevăstuica rămâne o făptură predilent malefică, se observă urmele unui gen de sacralizare a sa, căci omorârea ei trebuie evitată.
„Când vezi o nevăstuică, să-i dai pace mai bine, că de-i vrea s-o omori şi nu-i putea, atunci îţi muşcă o vită şi moare”, după cum a consemnat din nou folcloristul şi etnologul Artur Gorovei.
Nevăstuica, alături de rudele sale hermelina, vidra, nurca, jderii, dihorul şi bursucul a fost vânată din cele mai vechi timpuri pe întreg teritoriul Ţărilor Române, fiind numeroase documente istorice care certifică acest lucru. Printre cele mai interesante este Pravila de la Govora dată de voievodul Matei Basarab în anul 1640, care prevede pedepsirea celui care mănâncă animale socotite spurcate, printre care şi nevăstuica. Interdicţia era dată în cazurile de vrăji şi descântece date de babe şi solomonari.
Nevăstuica a fost dintotdeauna un vânat al ţăranilor, care îi cunoşteau tainele, traseele şi locurile de trai unde-i puneau capcanele.
„Cruciada” bietei nevăstuici şi-a atins apogeul sub regimul comunist care a declanşat o adevărată campanie naţională între anii 1949-1952 împotriva mamiferelor carnivore şi a păsărilor de pradă, învinuite pe nedrept că distrug vânatul ba chiar „sabotează construirea comunismului în Republica Populară Română.
0 comentarii: